Pe zi ce trece auzim de tot mai mulți oameni care trec din lumea aceasta și ne încearcă sentimente de durere sfâșietoare, panică: „Oare va trece și familia mea prin acest necaz?”, deznădejde: „Oare când se va termina totul?”. Cu ce suntem noi mai buni pentru faptul că nu suntem în locul acelei tinere care a rămas fără mamă, acelui bărbat care a rămas fără soție, acelei mame care a rămas fără copii. E numai harul Lui care decide în dreptul fiecăruia. În tot acest zbucium nu putem decât să ne încredem în Dumnezeu, căci El controlează totul și nici o vrabie „nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru” (Matei 10:29).

În momentul în care conștientizăm că locul a rămas gol, când boala roade totul, când totul pare cenușiu și fără nicio speranță, oare ce ne mai rămâne? Cum poți merge mai departe când durerea te sfâșie pe dinăuntru, când nu știi încotro s-o apuci ca să mai alini din durerile celui care stă la pat de zile bune, când totul în jur se năruie? În toată această suferință, în tot acest tumult, rămâne Dumnezeu! Când durerea te sfâșie din cauza pierderii persoanei dragi, rămâne Dumnezeu să-ți fie și mamă și tată. Când te zbați cu deznădejdea, vine Dumnezeu și te ia pe ai Săi umeri „Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui” (Deuteronom 32:11).

Chiar dacă oamenii dragi ne părăsesc, familia este cuprinsă de boală, veștile sunt din ce în ce mai rele, noi Îl avem pe Dumnezeu. Numai El ne ține în picioare și ne dă puteri noi să mergem mai departe, numai El vindecă rănile și tămăduiește bolile. Fără îndurarea Lui am fi de mult răpuși la pământ și înecați de zbuciumul vieții. El rămâne adăpostul nostru, tăria noastră în încercări, puterea noastră în necaz.